„În poezia lui Vasile Macoviciuc, privirea aţintită asupra desfăşurării gesturilor cotidiene subminează orice sursă de confort afectiv/ mental, căci întrebările se adresează miezului de neatins al rosturilor fiinţei, iar cel care întreabă ştie de la început că nu va primi niciun răspuns. Dezarmantă conştiinţă a deja-spusului, sensibilitate ultragiată şi sfidătoare, timid-agresivă, ironic surpată de melancolii; libertate celebrând încremeniri; preaplin convieţuind cu vidul în registru suprarealist: „deşi sunt, nu exist”; un ochi sălbatec/ sălbăticit întors spre „duhorile de veac vlăguit”; sintaxă frântă şi zdrenţuită, în poticniri anume ale vocii; alienat şi ironic, cu o ironie încă încântată de propria semeţie, dar arareori deviată spre sentimental; nesaţ şi lehamite; coşmaruri de o visceralitate livrescă, brutal-expresivă; un rău-de-viaţă, parţial jucat/ trucat, căci dincolo de pojghiţa biciuitoare şi deşucheată a vorbelor sângeră duios-sentimentalul, îngăduitorul; exersări ale capacităţii sapienţiale a versului, scrâşnit-metaforice – iată paşii poetului.” Irina PETRAŞ
